Crearea unei păduri reprezintă un proces de lungă durată care se întinde pe parcursul a zeci de ani. Nu este de ajuns doar o plantare pentru ca în locul respectiv să se dezvolte o pădure.

Angajamentul pe care ni l-am asumat referitor la principiile dezvoltării durabile, ne-a determinat să apelăm la ajutorul experţilor silvici şi împreună am realizat un proiect tehnic pentru fiecare perimetru împădurit:

– Vezi aici proiectul tehnic pentru terenul din Vâlcelele, judeţul Călăraşi;
– Vezi aici proiectul tehnic pentru terenul din Dragoş – Vodă,  judeţul Călăraşi;
– Vezi aici proiectul tehnic pentru terenul din Drăgăneşti – Vlaşca, judeţul Teleorman;
– Vezi aici proiectul tehnic pentru terenul din Bragadiru, judeţul Ilfov;
– Vezi aici proiectul tehnic pentru terenul din Poroschia, judeţul Teleorman.

Soluţia tehnică propusă în proiectul tehnic se referă la compoziţia de regenerare, schema de plantare, numărul de puieţi la hectar, tehnologia de plantare, de pregatire a terenului şi solului, precum şi lucrările necesare până la realizarea stării de masiv.

S-au luat probe de sol şi s-a ţinut cont de condiţiile naturale ale zonei pentru a identifica speciile din flora forestiera care pot supravieţui pe terenul nostru şi procentele din fiecare specie pentru ca solul să fie îmbunătăţit, biodiversitatea stimulată şi pădurea să se dezvolte în condiții cât mai bune.

Lucrările pentru înfiinţarea şi îngrijirea unei păduri până la atingerea stadiului de masiv (după 5-6 ani, în funcţie de specii) realizate de noi, conform recomandărilor, sunt:

  1. Pregatirea terenului: prin arat şi discuit în două sensuri (după caz)
  2. Plantarea în teren pregatit în gropi: 30x30x40 cm, după următoarea schemă: 2,0 m între rânduri şi 1 m pe rând
  3. Realizarea de lucrări de întreţinere (praşile, mulciri) – mecanizat sau manual
  4. Revizuiri
  5. Completări
  6. Descopleşiri

Perioada de plantare

Plantarea puieţilor cu rădăcini nude se face în timpul repauzului vegetativ, toamna după lignificarea lujerilor anuali, sau primăvara, până la desfacerea mugurilor.
La foioase, plantaţiile de toamnă sunt avantajate și datorită faptului că rădăcinile își pot continua creșterea după plantare în toamna respectivă, atât timp cât temperatura solului este pozitivă.

Materialul și metoda de împădurire

Puietii reprezintă principalul material de impadurire folosit la instalarea artificiala a vegetatiei forestiere.

În funcţie de mărimea lor, aceştia se împart în mai multe categorii:
-Puieţi cu talie mică;
-Puieţi cu talie semimijlocie;
-Puieţi cu talie mijlocie;
-Puieţi cu talie mare.

Puieții de talie mică sunt cei mai potriviţi pentru realizarea lucrărilor de împadurire, deoarece suportă mai bine transplantarea (mutarea lor din pepiniere în noul mediu).  De asemenea, puieţii de talie mică nu necesită îngrijiri suplimentare, precum udarea lor, ceea ce ar îngreuna procesul de împădurire.

Dezvoltarea culturilor în primii ani după instalarea
Instalarea pe cale artificială se poate considera încheiată cu succes doar în momentul în care cultura forestieră a ajuns să formeze starea de masiv, considerându-se că se poate dezvolta în continuare singură și nu mai necesită lucrări de îngrijire.

Starea de masiv se realizeaza treptat, prin aproprierea și întrepătrunderea coroanelor și implicit a rădăcinilor la nivelul întregii populaţii. La foioase, starea de masiv se consideră în mod convenţional realizată în cazul instalării pe cale artificială a vegetaţiei forestiere atunci când coroanele puieţilor se ating pe rând sau în grupe în proportie de cel puțin 80%.

După constituirea stării de masiv are loc trecerea de la existența izolată, când fiecare exemplar în parte trebuie sa învingă acțiunea dăunatoare a unor factori biotici și abiotici, la existența în comun, când fiecare exemplar este protejat de exemplarele din jur, beneficiind de protecția colectivă a arboretelui nou format.

Din momentul instalării până la închiderea masivului, cultura forestieră trece succesiv prin două faze principale:
– faza de adaptare – reprezintă perioada după plantare în care are loc refacerea și consolidarea rădăcinilor în sol;
– faza de creștere individuală –  începe după adaptarea acestora la noile condiții specifice terenului care a fost împădurit și durează până la închiderea generalizată a masivului.

Lucrări de îngrijire a culturilor forestiere

În perioada de la instalare până la atingerea stării de masiv, în culturile instalate se aplică lucrări de îngrijire , care constau în receparea puieţilor, reglarea desimii, întreţinerea solului și combaterea vegetaţiei dăunatoare.

La foioase, pentru a atenua efectul dezechilibrului fiziologic al puieţilor provocat de transplantare, se recomandă suprimarea tulpinii după plantare, prin retezarea ei cu 1-2 cm deasupra coletului. Operația poartă denumirea de recepare. Rădăcinile se refac repede după plantare, ajungand să întreţină fără dificultăţi creșterea unui lăstar  pornit  dintr-un mugur proventiv (din mugur proventiv se formează lăstarii pe partea exterioară a tulpinii, între tăietura și nivelul solului, din regiunea coletului, care înlocuieşte tulpina).

Pentru reglarea desimii se intervine frecvent cu completări. Completarea culturilor presupune instalarea unor noi puieţi în locul celor dispăruți. Se fac numai prin plantaţii, primăvara sau toamna, folosind puieţi vigurosi și bine conformaţi, capabili să suporte concurenţa puieţilor existenţi.

Întreţinerea solului în culturi forestiere

 Întreţinerea solului în culturile forestiere într-o stare care să stimuleze creșterea acestora, cuprinde un ansamblu de lucrări prin care se urmărește, în principal, afânarea solului și combaterea vegetaţiei ierbacee sau lemnoase concurente.

Mobilizarea solului se realizează manual cu ajutorul sapei pe rând și mecanizată între rândurile de puieţi, pe o lăţime cu 10-15 cm mai mică,  de o parte și de alta a rândului de puieţi, pentru a nu vătăma partea aeriană a acestora. În primul sezon de vegetație de la instalare, numărul intervenţiilor prin mobilizare poate fi mai mic. În anii următori, pe măsura ce puieţii sunt mai bine dezvoltaţi, au înălţimi superioare buruienilor și rădăcinile au pătruns adânc în sol, numărul mobilizărilor efectuate într-un an se reduce.

Descopleşirea puieţilor constă în tăierea buruienilor de la suprafața solului, buruieni care au adeseori înălţimi superioare puieţilor plantaţi. Lucrarea se execută manual folosind diverse unelte tăietoare de suprafață. Materialul vegetal rezultat se așează ca strat protector (mulci) în jurul puieţilor.

Bibliografie

Ioan Vasile Abrudan – „Împăduriri”, editura Universității Transilvania, Brașov, 2006