Fraxinus excelsior (frasin, frasin comun)

Morfologie

  • Frasinul este un arbore înalt care atinge înălţimi de până la 40 m, de grosimi mari (exemplare depăşesc 1 m diametru).
  • Înrădăcinarea bine dezvoltată, atât în profunzime, cât mai ales în lateral.
  • Tulpina este cilindrică, de culoare cenuşiu-deschis până la negricios şi longitudinal prezintă crăpături mărunte.
  • Coroana frasinului este rară, având ramurile îndreptate în sus.
  • Lujerii sunt glabri (nu prezintă perioşori pe suprafaţă), viguroşi, au culoarea cenuşiu sau verde, iar adeseori sunt turtiţi în dreptul mugurilor.
  • Mugurii sunt de culoare neagră, mată; cei laterali sunt mici, opuşi sau imperfect opuşi, globuloşi, iar cel terminal mai mare, tetragonal-piramidal
  • Frunzele sunt imparipenat compuse, de 30-40 cm, cu petiol, au 7-11 foliole ovat-lanceolate, lungi de 4-14 cm, acuminate, cu marginile mărunt serate, pe dos sunt verzi deschis şi slab păroase.
  • Florile sunt poligame, mai rar hermafrodite, nude, fiecare cu 2-3 stamine, de nuanta violacee. Sunt axilare, grupate în panicule fasciculate, la început erecte, ulterior pendente şi apar înainte frunzelor
  • Fructele sunt samare, spatulate, lanceolate, de 2-4 cm lungime, au nucula turtită, la bază sunt uşor cuneate sau rotunjite, cu aripa decurentă până la bază
  • Maturitatea intervine la 35-40 ani la arborii crescuţi izolat, iar fructificaţiile sunt anuale şi abundente

Arealul natural
Frasinul este răspândit în aproape toată Europa, dar nu depăşeşte 60o latitudine nordică. În România se întâlneşte de la câmpie şi până în zona montană, urcând până la circa 1400 m altitudine. De obicei apare diseminat, în toate pădurile de amestec şi mai rar în arborete pure.

Cerinţe ecologice
Frasinul comun prezintă amplitudine climatică destul de largă. Este afectat de îngheţurile târzii, care surprind mugurele terminal pornit în vegetaţie. La altitudini mijloci sau mari din arealul său, mai ales în regiunile bogate în precipitaţii, se instalează uneori pe soluri superficiale, scheletice, chiar pe stâncării. Este o specie pretenţioasă faţă de conţinutul solului în baze de schimb.
Frasinul se manifestă ca o specie de lumină, deşi în tinereţe suportă relativ bine umbrirea.

Însuşiri biologice şi importanţă
Maturitatea frasinului se produce la 35-40 de ani. Fructifică aproape anual şi abundent. Samarele devin mature toamna (septembrie-octombrie), dar cele mai multe dintre ele nu se diseminează decât în primăvara următoare.
În primii ani de viaţă, creşterile sunt reduse, pentru ca ulterior să se activeze considerabil, ajungând la valoarea maximă la 30-40 ani. Creşterile se menţin destul de active pana la vârsta de 70-80 ani, moment în care este depăşit de stejar. Longevitatea frasinului este relativ redusă, de 150-200 ani.
Frasinul are o importanţă silviculturală apreciabilă: este o specie excelentă de amestec şi protejează solul pe care îl ameliorează prin frunzele sale uşor alterabile.

Pinus nigra (Pin negru, Pin negru austriac)

Morfologie
Pinul negru este un arbore exotic, ce atinge înălţimi de până la 30-40 m înălțime. Culoarea negricioasă a scoarţei, lujerilor şi acelor au determinat denumirea de pin negru.

  • Tulpina este dreaptă, cu scoarţa adânc brăzdată, de culoare cenuşiu negricios;
  • Coroana este piramidală, relativ largă și deasă;
  • Lujerii tineri sunt bruni-cenuşii, ulterior devin cenuşii-negricioşi;
  • Mugurii sunt cilindrici, răşinoşi, cenuşii sau alburii, de 1-2 cm lungime; vârful se termină brusc şi este lung acuminat;
  • Acele sunt câte două într-o teacă, de culoare verde-întunecat, sunt ascuțite, rigide și înţepătoare, îngrămădite spre vârful lujerului; au o lungime de 8-14 cm;
  • Florile sunt unisexuat monoice, adică sunt flori unisexuate, masculine sau feminine, dispuse pe același individ;
  • Conurile sunt brune-gălbui, lucitoare cu formă ovoid-conică, simetrice, lungi de 6-10 cm, grupate câte 2-4, perpendicular pe lujer. Partea superioară a solzului este rotunjită, apofiza aproximativ rombică, la mijloc cu umbelic brun închis; solzii superiori, uneori prezintă ghimpi foarte scurţi;
  • Seminţele sunt ovoide-alungite, de 5-6 cm lungime, cu o aripa neagră, lucitoare.

Arealul natural
Pinul negru este specie autohtonă, fiind prezent la noi pe suprafeţe mici şi dispersate. Arealul pinului negru cuprinde cele mai mari suprafeţe în regiunile mediteraneene.

Cerinţe ecologice
Este o specie bine adaptată la climatul mediteranean, cu insolaţie puternică, căldură estivală multă şi îngheţuri târzii rare, fiind rezistent la secetă. Pinul negru suportă destul de bine gerurile mari şi îngheţurile. Temperamentul pinului negru este de lumină.

Însuşiri biologice şi importanţă
Maturitatea pinului negru este timpurie, fructificând începând de la 20-30 ani, cu o periodicitate a fructificaţiei de 2-3 ani. Maturaţia este bienală, iar conurile se desfac de cele mai multe ori în anul al treilea. Semintele sunt relativ grele, circa 5000 seminte cântăresc 1 kg.
Pinul negru are o putere germinativă în general bună. Longevitatea sa este de 400 ani. Este recomandat pentru împădurirea terenurilor degradate, deoarece protejează bine solul.

Elaeangus angustifolia (sălcioara, salcie mirositoare)

Morfologie
Sălcioara este un arbust sau arbore exotic, de mici dimensiuni, ce atinge înălțimi de 7-8 m;

  • Tulpina este neregulată, spinoasă, cu scoarţa subțire și solzoasă;
  • Lujerii tineri sunt albicios-mat-tomentoşi, cu peri stelaţi sau solzi argintii, iar unii lujeri sunt spinoşi;
  • Mugurii sunt alterni, ovoizi, argintii-lucitori, cu solzii desfăcuţi;
  • Frunzele sunt alungit-lanceolate, de 4-8 cm lungime, cu vârful acut sau obtuz, au marginile întregi; pe faţă, culoarea frunzelor este verde-cenuşie, iar pe dos argintiu-lucitoare, prezentând  peri stelaţi, solzoşi.
  • Florile de sălcioară sunt mici, având circa 1 cm, hermafrodite sau poligame, sunt lipsite de petale, se formează pe lujerii din anul precedent, solitare sau câte 2-3. Caliciul are 4 lobi, la exterior argintiu, iar la interior gălbui. Florile de săcioara sunt melifere, apar în luna mai şi sunt plăcut mirositoare (de aici şi denumirea de ”salcie mirositoare”);
  • Fructele sunt drupe false, elipsoidale, de circa 1 cm lungime, acoperite de o pieliţă solzoasă de culoare argintie, cu miez făinos, dulceag, gălbui-portocaliu;
  • Lăstareste, drajonează şi marcotează.

Arealul natural
Sălcioara este o specie alohtonă, cu aria de maximă de răspândire în Asia, în ținuturile centrale și vestice. Ajunge până în Munții Altai și Desertul.
La noi s-a bucurat de o atenție deosebită, cultivându-se atât în scop ornamental, cât și în plantații forestiere cu rol protectiv ameliorativ, de la câmpie până în ținuturile premontane.

Cerințele ecologice
Sălcioara este o plantă rezistentă la ger și secetă, ce creşte pe soluri sărace. Se comportă foarte bine în ţinuturile cu multă căldură estivală, afectate de uscăciune, pe soluri nisipoase şi sărăturate, dar şi pe soluri compacte, sărace sau bogate, afectate de eroziune. Este o specie aptă pentru cultura în zone cu terenuri alunecătoare. Are temperament de lumină.

Însușiri biologice și importanță
Sălcioara este recomandată pentru împădurirea terenurilor degradate deoarece are un rol ecologic major în fixarea şi ameliorarea terenuri instabile (râpe, coaste, ravene), împiedică îmburuienirea, păşunatul, îmbogateste solul în azot, realizând simbioze cu specii de bacterii nitrificatoare. Rezistă bine la poluare cu gaze industriale şi praf.

Ulmus pumila ( Ulm de Turkestan)

Morfologie
Ulmul este un arbore de mărimea a III-a, ceea ce înseamnă ca ajunge la înălţimi de până la 15 metri.

  • Inrădăcinarea este foarte puternică, profundă, dar şi dezvoltată în lateral;
  • Tulpina are tendinţa de înfurcire, scoarţa este cenuşie-deschisă cu crapaturi adanci;
  • Coroana este bogată, des şi regulat ramificată şi protejează bine solul;
  • Lujerii sunt subţiri, la început pubescenţi, apoi glabri, cenuşii, cu internoduri scurte;
  • Mugurii sunt mici, de 1,5 – 3 mm, dispuşi distih, ovoizi, glabri, bruni întunecaţi;
  • Frunzele sunt ovat-eliptice până la ovat-lanceolate, de 2-7 cm lungime, acuminate, cu baza simetrică sau aproape simetrică, glabre şi au marginea mărunt dublu sau simplu serată. Petiolul are 2-4 mm lungime şi este glabru;
  • Fructele sunt samare mici, de 1-2 cm, lat eliptice, la vârf adânc si lat crestate; au sămânţa dispusa central;
  • Lăstăreşte activ, dar nu drajonează.

Arealul natural
Ulmul de Turkestan este un arbore alohton, cu răspândire naturală în Asia, în ţinuturile Siberiei sudice şi orientale, Mongolia şi nordul Chinei. La noi s-a folosit în culturi forestiere şi pe terenuri degradate, în perdele forestiere, aliniamente de-a lungul şoselelor şi în culturi ornamentale.

Cerințele ecologice
Este o specie de mare adaptabilitate faţă de climă şi sol. Creşte într-un climat exclusiv continental, în ţinuturi geroase, cu îngheţuri târzii sau timpurii. Rezistă foarte bine la secetă şi, de asemenea, este tolerant faţă de sol. Suportă solurile grele, uscate, compacte, scheletice, calcaroase, mârnoase, cu grad avansat de eroziune. Are temperament de lumină.

Însușiri biologice și importanță
Ulmul de Turkestan creşte repede în tinereţe şi fructifică de la vârste foarte mici, începând de la 5-10 ani. De la vârste mijlocii, capacitatea de bioacumulare se diminuează evident.
Ulmul este o specie valoroasă pentru terenurile degradate, compacte, calcaroase, uscate, sărăturate şi are, de asemenea, aptitudini reale de specie ornamentală (în aliniamente, garduri vii etc.), în special în ţinuturile secetoase. Rezista la atacurile de Ceratocystis ulmi (o ciupercă).

Cornus sanguinea (sânger)

Morfologie
Sângerul este un arbust indigen, înalt de până la 3-4 m.

  • Lujerii sunt subţiri, glabri, roşii-purpurii, lucitori (pe părțile neexpuse luminii pot fi verzi);
  • Mugurii sunt opusi, alipiţi de lujer, cu doi solzi ierbacei, păroşi, iar cicatricele foliare sunt unite pintr-o linie stipelată;
  • Frunzele sunt simple, întregi, lat-eliptice sau ovate, de 4-8 cm lungime, scurt acuminate, petiolate, cu 2-3 perechi de nervuri caracteristice. Toamna se colorează frumos, devenind roşii-purpurii;
  • Florile sunt hermafrodite, albe-verzi, grupate în corimbe umbeliforme dese, terminale; apar după înfrunzire, prin mai-iunie;
  • Fructele sunt drupe sferice de 5-8 mm diametru, la început roşcate, devenind apoi negre-albastrui. Sâmburele este globulos. Se maturează prin septembrie-octombrie.
  • Areal și ecologie
  • Sângerul este o specie europeană, spontană, care se întâlneşte frecvent la noi în păduri, de la câmpie până în zona montana inferioară. Rezistă la ger și suportă climatul secetos din pădurile de silvostepă. Acoperă și protejează foarte bine solul. Se folosește și ca specie de ornament, în special pentru crearea gardurilor vii.

Rosa canina (măceş, răsură)

Morfologie
Măceşul este un arbust indigen de până la 2-3 m înălțime, ce formează tufe cu ramuri arcuite.

  • Lujerii sunt glabri, verzi sau bruni-roşcaţi, cu muguri mici, ovoizi-globuloşi,  roşcati și ghimpi puternici, recurbaţi, comprimaţi lateral; ghimpii se găsesc și pe tulpină;
  • Frunzele  sunt imparipenat-compuse, de regulă au şapte foliole ovate sau eliptice, lungi de 2-4 cm, cu marginile simplu şi imperfect-dublu-serate, glabre pe ambele feţe .
  • Florile, roze sau albe, sunt solitare sau câte 2-3, dispuse terminal, cu diametrul de 4-5 cm; au sepalele spintecate, persistente în vârful maceşei numai până la maturitatea acesteia, apoi căzătoare.
  • Fructul măceşului este elipsoidal, de 1,5 – 2 cm lungime, de culoare roșie-stacojie, cu numeroase achene mici la interior, păroase, unisperme.

Areal și ecologie
Măceşul are o arie largă de răspândire, regăsindu-se în Europa, Vestul Asiei şi Nordul Africii. La noi, se întâlnește de pe litoralul Marii Negre până în zona montană, frecvent pana la 1200 m și rar pana la 1700 m.
Temperamentul măceşului este de lumină, rezistă la ger și îngheţuri. Măceşul este indicat pentru împăduriri pe terenuri degradate nu numai pentru cerinţele sale ecologice modeste, ci și pentru înrădăcinarea dezvoltată. De asemenea, este și o specie ornamentală, iar fructele sunt apreciate pentru proprietăţile lor farmaceutice și culinare, fiind bogate în vitaminele C, D, P. Din partea cărnoasa externă se prepară gemuri și siropuri.

Acer platanoides (arţar, paltin de câmp)

Morfologie
Arţarul este un arbore indigen ce atinge înălţimi de până la 25 m.

  • Înrădăcinarea este pivotant-trasanta.
  • Tulpina este bine conformată, cu scoarţa netedă până la 10-20 de ani, de culoare cenuşie-albicioasă.
  • Ritidomul este relativ subţire, brun întunecat sau cenuşiu, neexfoliabil, mărunt crăpat longitudinal; pe ritidom apar destul de frecvent pete albicioase, ca de var.
  • Lujerii sunt relativ viguroşi, bruni-roşcaţi, glabri, lucitori;
  • Mugurii sunt alipiţi de lijer, ovoizi sau globuloşi, bruni-roşcati. Cei terminali sunt mai mari, cu 4 muchii. Cicatricele frunzelor perechi sunt unite direct, formand intre eleun unghi ascutit.
  • Frunzele arţarului au 10-15 cm lungime, sunt palmat lobate, cu 5-7 lobi despărțiți prin sinuri rotunjite. Lobii au vârful evident acuminat, fin ascuţit, iar pe margine sunt prevăzuţi cu dinţi. Petiolul este lung, de 8-15 cm, iar la rupere elimină un lichid albicios.
  • Florile sunt galbene-verzi și apar prin în lunile aprilie – mai, cu puțin înaintea înfrunzirii. Fructele sunt bisamare pendente, cu pedunculi lungi; au nuculele turtite și aripile divergente, în unghi optuz, lungi de 3-5 cm. Fructifică anual și abundent, în stare izolată de la vârste mici (8 – 10 ani), iar în masiv de la circa 30 ani.  

Areal și ecologie
Paltinului de câmp se regăseşte în Caucaz şi în Europa: centrală, estică (ajungând până în Munţii Urali) depăşind 60° latitudine nordică în Scandinavia, în vest ajungând până la ţărmul Oceanului Atlantic, iar în sud al Mării Mediterane. În România, paltinul de câmp se găseşte diseminat la câmpie şi deal, dar poate apare şi la munte, în făgete şi amestecuri de fag cu răşinoase.
Longevitatea paltinului este redusă, de circa 200 ani. Reprezintă o foarte valoroasă specie de amestec deoarece îmbogăţeşte solul, este rezistent la ger şi căldură excesivă  Este mult apreciat și ca arbore ornamental prin parcuri, de-a lungul şoselelor, având aspect frumos, mai ales în timpul toamnei când frunzişul se colorează în galben. Se pretează la o cultură ușoară și sigură.